Recenzie Literară
Publicat în The New Literary Society, de Julia Kalman, pe 18 Martie 2024.
Introducere
La un an de la prima lectură a trilogiei, atât de departe, dar totuși cu mult mai aproape de romanul lui Adrian Anghelescu, nu pot să nu admir explozia tipologică a umorului pe care acesta îl cultivă, de la farsa vizuală, la parodia vizată de titluri, dar și de fiecare dintre cele trei romane în parte; de la umorul albastru, erotic, aproape vulgar, și până la umorul negru; de la comentariul social ca oglindă a consecințelor puterii, a extremismului ecologic, și a manipulării politice, la satira care reflectă respectivul peisaj distopic, absurditatea unui regim politic al unor ideologii și al unor extreme societale; de la umorul observațional, la autoironie; de la anecdotă, la comedia de situație; de la jocuri de cuvinte în limba română, franceză, ebraică, italiană, engleză, latină, chiar și germană, la inedite juxtapuneri sugestive, argotice sau jargonice, dar și la parodierea libertății totale de expresie a limbajului “messenger”; de la umorul surrealist al situațiilor ilogice și până la umorul absurd al existenței și condiției umane în situații limită, de război, de exitus și chiar dincolo de acesta.
Tocmai prin umorul expresiv, prin stilul vivace, pasional, antrenant, Adrian Anghelescu este un autor actual, care șarjează cu note erudite, poliglote, polimate, dovedind dacă mai era nevoie, că are locul său în literatură, dar și că revelațiile sale ficționale vor reverbera mult dincolo de spațiul și timpul ce ni s-a dat nouă, cititorilor lui de astăzi.
„Undeva pe marginea piscinei de dincolo de ecuator.
Mmmm… Ce bine-i să-ți întinzi la Soare, ca o adevărată agama, bătrânele ciolane obosite și greu încercate pe atâtea și atâtea paturi, în sus și-n jos, la dreapta și la stânga, în opturi savante și tri-dimensionale. Mă agamizez. […]
Sexualitatea e specialitatea mea, orice s-ar spune.
Când există și masculi, eh, atunci să te ții! Au băieții câte șase și peste femele fiecare în spațiul lor reproductiv… Eu am să inversez povestea și am să-mi trag cel puțin câte șase futălăi zilnic: Trei dimineața și trei seara. Și niciodată aceiași, dacă-i posibil. Unde scrie că femela nu are voie să se destrăbăleze și că-i musai să dețină rolul de victimă-n basm? […]
Azi bărbații sunt fie curvari fie hikikomori cu ochi-n ecrane și lăbuța în chiloți, iar cei mai de
Doamne ajută sunt loviți de sindromul Dunning-Kruger, adică, până la urmă, tot niște tembeli.”
Ce este Un Detectiv Foarte Particular?
Este un roman labirintic în care pare ca autorul său sălășluiește aidoma unui Vânător al Umbrelor, și în care ne ispitește să intrăm pentru a ne hăitui mai apoi prin cotloane întunecate în care vom descoperi rând pe rând, toate plăcerile, toate nebuniile, poate… fetișurile nemărturisite, dar vom fi martorii unor păcate de neînchipuit, bunăoară preacurvia unor monahi, fictivă, desigur, dar până la urmă, umană și scuzabilă, dar și toate celelalte crime posibile, culiminând cu crimele împotriva umanității.
Realitate sau Ficțiune?
Ne întrebăm cât anume este realitate și cât anume este ficțiune în romanul lui Adrian Anghelescu.
„În același troleibuz 86, dar pe partea opusă a culoarului, față de mine, stăteau o bunică cu nepotul ei, un copil la vreo șapte, opt ani, pe-acolo, când deodată femeia observă că băietul are o tăietură, care sângera abundent, pe partea interioară a antebrațului aproape de cot și, nici una nici două, după ce i-a șters sângele, și-a umezit din belșug cu salivă palma și a aplicat-o pe rană. Că doar era singurul antiseptic pe care-l avea la îndemână.
Nu? Abia acum mi-au atras cei doi cu adevărat atenția, declanșând o amintire ca o madeleine de-a lui Proust sau o amandină de Dorobanți pentru mine: Femeia era foarte elegant, cu gust și curat îmbrăcată, deși se puteau decela elemente tradițional țigănești pe broderia părții inferioare a rochiei, care aproape că-i acoperea gleznele, cât și-n culoarea arămie a feței, nu la o primă și superficială vedere ci în a mea, redevenită cea a unui puști, descoperind fascinat lumea peste care domnea fără drept de apel „ma’mare”, cu care semăn cel mai mult din toată mișpuha [familie în idiș].
Bunică-mea, deși arăta mai curând a tătăroaică, dar născută crescută-n Dudești (știa tipa și câteva cuvinte în „romani chib”), făcea exact așa când mă zgâriam.
Gestul ăsta, viziunea asta, m-a aruncat cu zeci de ani în urmă, într-o imagine, pe care nu o mai purtam de mult în zona conștientă a spiritului, într-un trecut cu tot cortegiul său de nostalgii bucureștene, trecut care mi s-a telescopat peste prezent și, în mod sigur, îmi tot condiționează viitorul, atât cât a mai rămas.
Tot astfel, romanul meu, anticipând un viitor cu mult mai probabil decât s-ar putea crede, încearcă să dezvăluie și, în parte, să explice trecutul și prezentul, contopind cele trei momente ale existenței noastre și forțându-le să interacționeze.”
Autorul mi-a mărturisit că de regulă, dintre aventurile romantice prezente în carte…. cele mai veridice povești sunt cele inventate și cele mai incredibile sunt reale – ei bine, dincolo de romance, vom întâlni pagini de istorie – trecută, prezentă, viitoare.
Pe scurt, acest roman experimental, caleidoscopic, labirintic, este doar aparent cronologic, construit așadar pe firul narativ oferit de viața lui Sergiu Oren, un ofițer de poliție pensionat, devenit detectiv particular care rezolvă câte un caz, în fiecare dintre cele trei volume.
Numai că în acest roman nimic nu este ceea ce pare a fi, iar situațiile limită, pe care le știm, le bănuim… le-am trăit și noi… poate, situațiile limită împing personajul dincolo de lumea morală, de lumea bunului simț, de normalitate, de logică, de realitate, chiar și dincolo de moarte, într-un spațiu metafizic, o Republică Verde – Terra Viridis.
Întâlnim așadar o narațiune non-lineară în care personajele se conturează prin reflecții asupra vieții, morții, și a normelor sociale.
Autorul explorează cu mult curaj forme neconvenționale, de la extremismul ecologic la corupția politică.
Prin scrierea sa, autorul se revoltă atât împotriva personajelor sale și a însăși formei literare, cât și împotriva noului limbaj de lemn și a realității.
Iată, o provocare pe toate planurile, ficțional și real.
În paranteză fie spus, discutând cu autorul despre aceste aspecte care frizează cumva curentul epocii și tendințele ecologice spre care pare a se îndrepta societatea actuală, mi-a spus că se teme să nu șocheze și să nu întâmpine dezaprobarea.
Rămâne să aflați singuri, de ce…
Un Roman Polițist?
Ei bine, da.
Acest roman alcătuit din trei volume este un roman polițist, iar primul și cel de-al treilea volum se înscriu în bună măsură în canoanele genului mystery-romance sau private-eye fiction cu aspecte romance.
Pe de alte parte însă, preferatul meu, cel de-al doilea volum transcende limitele genului și îl captivează pe cititor printr-o fuziune cu political intrigue.
Este o experiență literară remarcabilă și rezonează simultan prin adâncime intelectuală și emoțională.
Stil și Repere
Un Detectiv Foarte Particular amintește de romanele lui Samuel Dashiell Hammett și Raymond Chandler, prin atmosfera distinctă de mister și suspans, prin ficțiunea imaginativă îmbinată cu investigații complexe și personaje memorabile.
Totodată, expresivitatea stilistică și lingvistică, precum și anumite sugestii ale subtemelor, deschid calea unor comparații cu alte lucrări contemporane.
Rafinamentul stilistic, metaforele și simbolurile conferă profunzime narațiunii și creează o atmosferă densă și enigmatică, tradusă într-o experiență imersivă pentru cititor, precum În numele trandafirului al lui Umberto Eco și Ficciones și Labyrinths, de Jorge Luis Borges.
Cel de-al doilea volum al trilogiei ne duce cu gândul la dramaturgul Eugen Ionesco, prin tratarea unor situații absurde și existențiale care provoacă cititorii să reflecteze asupra condiției umane și a absurdului vieții.
Comparându-l cu alți autori contemporani, stilul lui Adrian I. Anghelescu poate fi asimilat celui al lui Terry Pratchett, renumit pentru umorul său inteligent și satira socială prezentă în seria Discworld.
Tot umorul, dar mai ales satira îl apropie de Kurt Vonnegut, autorul cărții Slaughterhouse-Five, care folosește ironia și absurdul pentru a critica aspectele sociale și politice ale societății.
Astfel, acest roman polițist trepidant, Un Detectiv Foarte Particular devine un montagnes russes al creativității narative și stilistice, dovedind rădăcini adânci și erudiție, dar reușind să împletească trăsături contemporane pentru a oferi o experiență literară complexă și fascinantă.
Tematica
În cotloanele acestui roman în care suntem atrași de autorul – Vânător al Umbrelor, temele apar ca niște fire delicate de aur, împletite în mod complex în țesătura narațiunii.
Complexitățile vieții ni se dezvăluie în toată splendoarea lor, arătând natura efemeră a bucuriei și urmărirea neobosită a plăcerii.
Călătoria, un motiv esențial, transcende simpla descriere, devenind o călătorie de autodescoperire. Iar meditațiile detectivului elevează narațiunea de la un simplu jurnal de călătorie și crimă, la o explorare filosofică a naturii trecătoare a fericirii.
„Izvoarele metaforei
Pe versantul occidental al mitologicului Munte Carmel, un pinten de rocă vulcanică în coasta Mediteranei, la poalele căruia e foarte probabil că mă voi „odihni” într-o bună zi și eu, se lăfăie-n Soare, se așterne peste stânci spectaculoase și ne binecuvântează cu umbra ei o pădure, găzduind o floră și o faună neașteptat de bogate, supranumită, „Mica Elveție”, un univers fabulos, dar fără ifose, fără fițe, fără țâfnă, proaspăt, verde și relaxant, bucurându-se de simplitatea perfecțiunii.
Într-o altă epocă și într-un cu totul alt univers se află o „Mică Rusie” foarte „verde” și ea, dar numai la figurat, pentru că, la propriu, din bunele intenții, cu care e pavat orice coșmar născător de iad pe Pământ, nu a mai rămas mare lucru înverzit, ci un pârjol și o uscăciune în păduri și-n suflete, o plictiseală și-o apatie generalizate.
Mai mult decât atât. În numele mesianismului ecologic, mântuitor al acelei planete triste, seci, veștejite, „Mica Rusie” devenise o dictatură, a carei existență părea oricui atât de-ntepărtată și improbabilă, ca orice totalitarism, cu doar câteva secunde înainte de a îngenunchia spiritele și a acapara puterea absolută.
O vom descoperi împreună ca-ntr-o călătorie în timp (aproape) gratuită.”
Personaje. Interacțiuni.
În această compoziție literară, personajele nu sunt doar simpli actori aflați în conflicte dinamice; ele sunt firele vibrante care adaugă adâncime și nuanță narațiunii.
Multe dintre personaje aparțin unor culturi diferite, fapt ce scoate în evidență abilitatea autorului de a juxtapune diferențele culturale, creând tablouri vii al conexiunii umane.
Evoluția personajelor este mai mult decât o călătorie, este un pelerinaj prin emoțiile umane, dilemele morale, și consecințele profunde ale alegerilor.
Iar fiecare caracter se transformă într-o oglindă reflectând complexitățile sufletului uman, prin intervenția terapeutică a ironiei și umorului negru ce revelează contradicții, ipocrizii și cruzimi.
Considerații Finale
De la farmecul intim al cafenelelor italiene, până la realitatea pasionantă și pasională a Orientului, și la peisajul urban al Bucureștiului, trilogia pare a fi un pretext pentru introspecția culturală.
Și totuși miezul poveștii este un mister captivant, elucidat de un detectiv… foarte particular.
Prin explorarea destinului detectivului, fragilitatea memoriei și căutarea nesfârșită a identității, se ajunge la un anume memento vivere.
Meditațiile filosofice ale lui Oren asupra vieții, dragostei și trecerii inexorabile a timpului țes un fir de introspecție ispititor.
Astfel trilogia devine o călătorie filosofică, inițiatică, oferind o meditație profundă asupra umanității, provocându-și cititorii să se confrunte cu complexitățile propriilor vieți și cu misterele eterne care ne leagă pe noi toți.
Această trilogie opulentă este așadar un roman paradoxal aidoma autorului său.
„Pentru mine o carte e ca o pâine, un element primar. Și ca pe o pâine aș și făuri-o, plămădi-o.
I-aș pregăti ingredientele, cu gândul deja la produsul finit și plăcerea pe care o va procura, nu chiar ca atunci când bagi mâna pe sub fusta unei femei dar orișicât, apoi aș frământa gândurile cum se frământă cu mâinile goale aluatul, senzație apropiată de voluptatea fetelor fecioare din sat când zdrobesc (ce verb mișto) desculțe strugurii și le gâdilă mustul care li se prelinge printre degete.
Aș frământa, adică scrie, până m-ar durea mâinile și până aș simți că mă plictisesc, semn că trebuie lăsat acum aluatul ăsta special la dospit, până am să uit eu însumi ce-am scris acolo.
Și abia după aia l-aș trece prin cuptorul rațiunii cât de cât obiective, recitindu-l ca inedit.
Odată rumenită și aburindă, aș împărți pâinea asta specială cum împarte capul familiei o hallah celor dragi într-o seară de vineri, primind cu fast Șabat HaMalka (regina șabat), până nu ar mai rămâne din ea decât o boare plăcută, ca amintirea primei iubiri, și care ne va legăna să ațipim fericiți, să visăm frumos și să ne împăcăm cu gândul că suntem efemeri.
În cele din urmă însă, ca și visele, și parfumul ăsta fi-va risipit în zori de zi de aerul dimineții năvălind cu nerușinare peste noi, de prospețimea fără egal a naturii, cu care nimic creat sau chiar imaginat de om nu poate concura. ”
O carte seducătoare se află la doar un click distanță. Nu pierdeți ocazia să vă îmbogățiți colecția personală cu această operă literară captivantă.
Poate fi cumpărată în limba română, dând click pe link-urile de mai jos:
Editura Coresi, Coresi Publishing House, Librăria Poiana Minunată, Librăria Constelații, Cărți pentru Diaspora.
Fizic, de la ”Librăria Mihai Eminescu”, din București sau la sediul editurii: str. Vasile Lascăr, nr. 5 — Coresi.
Vă invit să explorați aceste articole pentru a-l cunoaște mai bine pe Adrian Anghelescu:
- Secretele Scriitorilor Lumii — Descoperindu-l pe Adrian Anghelescu
- Secrets of World’s Writers — Discover Adrian Anghelescu
Julia Kalman 
You must be logged in to post a comment.